Totdeauna am incercat sa inteleg totul asa cum este, si n-am incercat sa schimb nimic niciodata, pentru ca tot ce se intampla se intampla cu un motiv,  nimic nu e intamplator, iar eu nu am dreptul sa schimb nimic si uneori poate e mai bine asa...
Viata este un mister imprevizibil, sti doar ca astepti sa vezi ce se mai intampla si nu poti face nimic in privinta asta, te simti atat de neputincios in fata ei.
  Multe dintre lucrurile pe care le fac, nu le mai gasesc rostul si totusi continui. Mi-e frica sa ma despart de ele, sa renunt pur si simplu, desi stiu foarte bine ca de multe ori ma indrept spre nicaieri.
  Am incercat de atatea ori sa-mi pun ordine in viata, in ganduri, in sentimente, fara rost insa. Am ajuns sa-mi dau seama ca nu am realizat nimic, ma uit in urma si nu vad nimic, e gol….si doare.
  Nu vreau nimic mai mult decat sa pot sa fiu fericit din nou...
Urasc starea in care sunt, sa stau in fata monitorului, sa nu fac niciun gest, sa nu schitez nimic si sa stau  pana cand simt ca inima-mi iese din piept si o ia la fuga! 
 Sti ce ma facea pe mine fericit? Mai presus de toate era sentimentul ca exista cineva care ma iubeste. ... Intr-un moment imi doream sa pot rosti cuvantul „fericire" fara sa sune a falsitate, iar cand l-am rostit am fost egoist si am vrut sa fiu toata viata exact asa cum eram in momentul acela...  E greu, atat de greu, simt ca totul se naruie, ca nimic nu mai conteaza,  nimic nu ma bucura, trec zilele pe langa mine, fara sa observ, fara sa imi pese....
   Ne despart multe… distanta, viata, oamenii, poate si destinul dar daca as privi dincolo de fereastra camerei mele te-as zari, pentru ca esti totul , esti departarea, esti apusul si rasaritul... esti totul ...