Primul pas catre schimbare – impacarea cu tine insuti! Acceptarea de sine creaza premizele unei transformari interioare constiente si mature!

Cand vine vorba despre respectul fata de propria persoana, deseori am intalnit urmatoarea obiectie: „Bine dar eu nu stiu sa ma laud!”. In astfel de cazuri, nu pot sa nu observ cat de deformat privim toata chestiunea acceptarii si a respectului de sine. In primul rand, respectul de sine nu presupune lauda si viceversa, nici absenta laudei nu presupune anularea respectului de sine. Nu exista doar cele doua extreme pe scara valorilor: lauda si desconsiderarea totala. Intre cele doua rezida intotdeauna un mod de abordare echilibrat si anume: respectul de sine. Acesta ar trebui sa aiba, intotdeauna, la baza, constientizarea faptului ca suntem creatii ale Sursei, parte din Sursa, scantei divine. Acest simplu fapt ar trebui sa fie suficient pentru a recunoaste necesitatea si naturaletea sentimentului de apreciere fata de propria persoana. In momentul in care ne desconsideram pe noi insine, desconsederam Creatorul. E ca si cum El ar fi creat ceva „gresit”, ceva imperfect si demn de a nu fi luat in consideratie. Ori Creatia este in sine perfecta, sau perfect de imperfecta. Acolo unde simtim in noi imperfectiune nu este nimic rau, este doar o lipsa de constientizare, un spatiu care ne-a fost dat pentru a experimenta si intelege, pentru a evolua. Daca ne-am naste perfecti nu ar mai fi necesar sa evoluam. Ori drumul Devenirii face farmecul existentei noastre pe Pamant.
Lipsa de autoapreciere vine din judecata sinelui fals, cladit in timp pe conditionari si pe ideea eronata ca acesta trebuie neaparat sa vina din exterior. Dar cum poate o lume duala, caracterizata de relativitate si subiectivitate sa ne dea noua un verdict unanim? Este imposibil. Fiecare persoana cu care intram in contact are despre noi propria viziune determinata de propriile filtre mentale, valabila intr-un anumit context. Si atunci, unde trebuie construit acest respect de sine? Simplu: in interiorul nostru, fara a mai avea nevoie, la tot pasul, de incurajari, confirmari si validari a ceea ce suntem. In principiu, construirea stimei de sine nu este un lucru greu ci unul absolut normal si natural. Insa, de-a lungul anilor, traind in societate, ne-am indepartat atat de mult de noi insine si de adevarata noastra natura incat, la momentul de fata, pare o munca destul de dificila. Sa ne amintim insa ca rezultatul nu este imposibil si ca, in realitate, se afla la indemana oricui.
 Modestia construita pe lipsa de respect fata de propria persoana este o falsa modestie. Este mai mult un enunt al autodesconsiderarii. Un strigat al autodeprecierii care la nivel subtil cere intr-un fel ajutor si indrumare pentru a iesi din aceasta pozitie spre una mai luminoasa. Modestia care are la baza respectul fata de propria persoana, in schimb, este una autentica. Aceasta apare in mod natural odata cu re-capatarea stimei de sine. Apare natural pentru ca atunci cand invatam sa credem in noi, sa ne iubim si sa ne apreciem nu mai avem nevoie de confirmari si validari dinafara. De aceea apare modestia, acea stare in care stim cine suntem. Acest lucru ne este suficient si nu mai cautam sa il etalam. Atunci cand este nevoie, ne folosim propriile abilitati in serviciul nostru si al celorlalti, dar fara a astepta o cununa de lauri, in schimb.
Cand ne bazam respectul de sine exclusiv pe opinii venite din exterior, nu il putem pastra in mod constant. Acesta fluctueaza, cade si se ridica, apare si dispare in functie de conditiile si validarile mediului exterior care fluctueaza si el, fiind supus unei permanente stari de subiectivitate. Avem impresia ca am construit un castel, devenim mandri de propria persoana si de propriile realizari iar peste un timp, ne trezim ca revenim la o „cocioaba” pentru ca, din divese motive, validarea exterioara cade sau se estompeaza.

Stagnand intr-o stare de permanenta dezaprobare in ceea ce priveste propria persoana, nu suntem de ajutor nimanui. Nici noua insine nici celor din jur. Oricat ne-am dori sa nu fie asa, actiunile noastre nu vor fi niciodata complet dezinteresate si nu vor veni dintr-un altruism autentic pentru ca, undeva in adancul nostru, vor fi intotdeauna insotite de teama si vor cauta in permanenta o rasplata, fie si la nivel verbal sau de gesturi, care sa vina din exterior si sa umple un gol automentinut.
 Atunci cand ne recunoastem propria valoare, in mod sincer si fara a cauta sa o etalam inafara mai mult decat este nevoie, devenim o lumina pentru persoanele cu care ne intersectam pasii de-a lungul existentei noastre. Radiem incredere, radiem iubire, radiem ceea ce suntem. Este, defapt, impropriu sa spunem ca ne construim stima de sine, pentru ca, in realitate, nu facem altceva decat sa ne re-descoperim, sa ne reapropiem de noi insine, de adevarata noastra natura si sa o recunoastem. Dar trebuie sa o recunoastem cu adevarat, nu doar cu jumatate de voce, nu cu sufletul indoit ci cu credinta si deschidere.
 Este normal sa pierdem respectul de sine atunci cand pierdem contactul cu sinele nostru profund. Atunci cand devenim membri robotizati ai unei societati bazate pe valori artificiale in contextul careia ceea ce suntem nu este pus in valoare, in care simtim necesitatea de a ne transforma in mod fortat doar pentru a supravietui, existenta si starea de a FI capata in cel mai bun caz, un rol secundar. Este normal sa intram intr-o zona de debusolare atunci cand in sinea noastra simtim care sunt adevaratele noastre valori dar parem a fi blocati la tot pasul in a le exprima si a le pune in aplicare. Este normal sa ajungem sa nici nu mai auzim vocea valorilor noastre profunde atunci cand, in viata de zi cu zi, marea de ganduri derivate din temerile, limitele si ingijorarile sinelui fals atasat societatii vorbeste in continuu construind un dialog interior interminabil. Lipsa sau pierderea respectului de sine si falsa idee ca daca incepem sa apreciem propria noastra persoana inseamna sa cadem intr-un act de lauda egoista sunt efectele incercarii oarecum fortate a omului de a se adapta unei societati care s-a indepartat extrem de mult de esenta Divina a Creatiei si a naturii umane. Totodata, desi acest efect nu ne poate fi imputat, avem resursele interioare de a ne trezi, de a ne deschide catre o noua constiinta si, pornind de la propria schimbare, sa contribuim la crearea unei noi paradigme. Ramanand in aceasta zona, nu facem decat sa perpetuam acest spatiu artificial al autodeprecierii si al valorilor false. Iesind din aceasta zona, incepem sa radiem lumina, o lumina ce se extinde catre semenii nostri care pot incepe si ei sa se deschida catre un alt orizont.
Asadar, respectul si iubirea de sine sunt importante si intrinseci naturii umane. Cum sa il reconstruiesti in interiorul tau de o maniera durabila? Incepe sa te cunosti, sa te re-cunosti si sa te re-descoperi. Pune sub semnul intrebarii realitatea ce ti-a fost servita pana acum si filtreaz-o cu masura, prin sita sinelui tau profund. Reevalueaza-ti propriile convingeri si incearca, pe cat posibil, sa le inlocuiesti pe acelea care te limiteaza. Mediteaza, opreste de cate ori poti fluxul dialogului interior si schimba natura acestui dialog atunci cand el apare, transforma-l in ganduri pozitive si in pensula a frumosului pe cerul sufletului tau. Poate parea fortat la inceput, insa cu timpul devine natural pentru ca sinapsele care pana acum sustineau afirmatiile tale negative, incep in felul acesta sa slabeasca si sa faca loc altora, ce vor fi baza pentru conturarea frumosului. Apropie-te de tine, exprima ceea ce simti ca este adevarat, lasa propriul potential sa iasa la lumina, iubeste-l, respecta-l si lasa-l sa lucreze in serviciul propriu si al celorlalti. Inlocuieste supravietuirea cu dorinta de a FI, de a exista, de a trai.
Trage aer adanc in piept si zambeste-ti, pentru ca zambindu-ti, zambesti lumii si universului intreg!